POVESTE CU UN ARPENTOR

era cică odată un arpentor cu mintea plină de geometrii terestre
cum poate rămâne ideea de vastitate
doar în calcule
zidurile unui castel erau stăpânitoare pe acea parte din
știința lui fără breaslă
luna apunea, mereu apunea peste măsurătorile zilei
şi nu reușea să mai apună
nu rămăsese din el decât obiceiul acesta de a se apropia de castel
cu fericirea mirosului de mortar pe care doar ruinele o pot da
doi secundanți îl urmăreau peste tot pe unde umbla
şi pe unde nu 

nu

venea iarna între timp
şi toate vânturile care l-ar putea ucide
își toceau lamele albastre de ziduri
un câine albastru își sfâșia lătratul albastru
arpentorul privea liniștit pământul şi cerul
privea tăcut câinele şi ce ar fi putut spune?
registrul plin de calcule se imacula
se albea şi frieda
şi unghiile şi barba şi moartea şi păsările pe care avea să le dăruiască
şi cam asta era până la urmă toată știința lui